Nu îmi place să mă îndoiesc de mine, de gândurile și de acțiunile mele, dar din când în când tind să cred că-mi face bine. M-am izolat cu cărămizi, mi-am pus geamuri antiglonț, le-am făcut apoi fumurii pentru ca nimeni să nu mă vadă, dar totuși se găsește mereu cineva care să găsească un punct slab în toate astea. Cărămizile aveau găuri, geamul antiglonț nu era și izolat fonic, iar fumuriul nu e niciodată îndeajuns de închis la culoare pentru a-mi ascunde urmele.
Am încercat de mii și mii de ori să învăț ignoranța pe de rost și... nici până acum nu am reușit. Nici măcar să o mimez. Dacă nu o pot asimila, măcar să o mimez, nu? Am încercat să fiu invincibilă, să lupt cu orice urmă de păsare din mine... Am încercat și asta, să știi.
Fug de intersecții, mă întorc pe unde am mai fost, doar pentru că e mai simplu să evit a lua o decizie. Am părul ud acum. Ai putea crede că părul ud și înmiresmat ar putea să mă scape de îndoieli. Uneori îmi imaginez şi eu asta să știi... Nu că m-ar ajuta cu ceva, ci pentru că mi-am dat seama că lucrurile nu se întâmplă mereu cu un motiv anume. Lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă, iar noi le aruncăm în brațele sorții pentru a le motiva.
Am încercat să mă vindec de nefericire de câteva ori și pentru că nu am reușit, am încercat să vindec lumea întreagă pentru a mă vindeca pe mine. Oare vindecarea înseamnă fericire? Am să învăț fericirea pe de rost, să știi... Am să învăț într-o zi totul despre nimic și voi fi regină peste toți și toate. Iar asta se va întâmpla, desigur, doar în capul meu și într-o zi de marți.
