eu si cu mine

săptămâna trecută cred că a fost cea mai frumoasă săptămână din anul ăsta. şiii cu puţin noroc, şi următoarea o să fie la fel.

îmi place să fiu singură. îmi place să nu vorbesc cu oamenii (cu unele excepţii, normal. 2-3 persoane) pentru că nu îmi pasă de ei şi, în general, nici lor de mine. dar nu mă deranjează. ba din contră. mă simt mult mai comod aşa. nimeni nu are nevoie de mine, eu nu am nevoie de nimeni.

cel mai bine mă simt atunci când stau singură în casă. sau măcar singură în camera mea. şi beau o ciocolată caldă şi citesc o carte bună. şi îmi ţin ursuleţul meu de pluş langă mine. uneori vorbesc cu el. heei, e chiar drăguţ. şi e pufos.. nu, nu l-am primit de la nimeni. mi l-am cumpărat singură. din auchan. şi a fost ieftin. şiii.. ghici ce ?! e un căţel. da, ai citit bine. un căţel. nu, nu mi-am schimbat părerea despre creaturile alea gingaşe şi atât de nesuportate de hormonii mei. dar el nu latră. şi nu muşcă. nici măcar nu linge. doar ascultă. şi miroase a detergent. nu orice fel de detergent, totuşi ... dar nu o să încep să vorbesc despre ursuleţul meu pufos. ar fi mult prea multe de zis.

aaa, eu am mai mulţi ursuleţi. să nu credeţi că el este singurul. nu. am mai mulţi. dar restul sunt primiţi. nu sunt ai mei. sunt ai mei, dar.. cu împrumut. nu, nu genul ăla de împrumut. nu trebuie să îi dau înapoi sau ceva.. ştiţi ceva, nevermind.

iau multe pastile. sunt chiar bolnavă. şi nu prea am poftă de mâncare. am slăbit cam.. 3 kg într-o săptămână ?! some would kill for this. but eh. sunt mulţumită. mi se văd oasele mai bine. oasele alea. care îmi plac mie.

am o cămaşă nouă. nu e nouă.. dar nu am mai purtat-o până acum. a fost a lui fratimio. şi înainte să fie a lui fratimio, a mai fost a cuiva. nu îmi amintesc a cui. dar e veche. si largă. mă simt bine în ea. e albastră închis cu negru. în carouri. arăt bine în ea. cel puţin aşa zice mama.

hahahaha. îmi place mobila mea verde. da, verde. nu, nu e nouă. e tot aia. aia din vară. cât mi-am dorit-o. era iulie şi am promis că dacă o să am mobila asta verde, o să am grijă să fie mereu curat în cameră. dar am minţit. e mereu dezordine în cameră. dar mă simt bine. şi mama nu se simte bine. şiii.. ei bine, nu e prea frumos. dar pe pervaz am o bombonieră cu forma feţei lui moş crăciun. nu, nu e crăciun. nuu, nu am uitat să o dau jos. o am acolo de doi ani. până de curând a fost goală. acum e plină. cu bomboane. de toate felurile.. dacă o să vi pe la mine, o să te servesc. glumeam. adică nu glumeam. chiar te servesc. dar nu o să vi. ei haide, ştim noi de ce.. pentru că. da, aşa ziceam şi eu.

am şi un ceas nou. mi l-a făcut mama cadou. e de perete. e frumos. şi mare. câteodată stau întinsă în pat şi mă uit la el. şi trece timpul mai repede. e ciudat. dar trece. chiar trece. mama mi l-a luat spunându-mi că o să îmi fie mai uşor să aproximez timpul dimineaţa, înainte să plec la şcoală. nu şi-a dat seama că e încă întuneric în cameră când plec eu la şcoală. iar eu nu aprind becul. de asta arăt mereu la fel.

dar, cum ziceam. mama zice că-s drăguţă.

Într-o zi de marţi

Nu o să pot niciodată să înțeleg reproșul Soarelui. Mereu mi-a reproşat că cică nu zâmbesc destul... dar eu zâmbesc mai mult decât toți ceilalți oameni din jurul meu. Chiar dacă nu zâmbesc pentru că vreau, ci pentru simplul fapt că trebuie. Știu că dacă nu zâmbesc în anumite momente, s-ar prinde Luna și stelele şi Soarele că nu mă simt împlinită, iar eu chiar vreau să cred că.. că sunt împlinită.

Nu îmi place să mă îndoiesc de mine, de gândurile și de acțiunile mele, dar din când în când tind să cred că-mi face bine. M-am izolat cu cărămizi, mi-am pus geamuri antiglonț, le-am făcut apoi fumurii pentru ca nimeni să nu mă vadă, dar totuși se găsește mereu cineva care să găsească un punct slab în toate astea. Cărămizile aveau găuri, geamul antiglonț nu era și izolat fonic, iar fumuriul nu e niciodată îndeajuns de închis la culoare pentru a-mi ascunde urmele.

Am încercat de mii și mii de ori să învăț ignoranța pe de rost și... nici până acum nu am reușit. Nici măcar să o mimez. Dacă nu o pot asimila, măcar să o mimez, nu? Am încercat să fiu invincibilă, să lupt cu orice urmă de păsare din mine... Am încercat și asta, să știi.

Fug de intersecții, mă întorc pe unde am mai fost, doar pentru că e mai simplu să evit a lua o decizie. Am părul ud acum. Ai putea crede că părul ud și înmiresmat ar putea să mă scape de îndoieli. Uneori îmi imaginez şi eu asta să știi... Nu că m-ar ajuta cu ceva, ci pentru că mi-am dat seama că lucrurile nu se întâmplă mereu cu un motiv anume. Lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă, iar noi le aruncăm în brațele sorții pentru a le motiva.

Am încercat să mă vindec de nefericire de câteva ori și pentru că nu am reușit, am încercat să vindec lumea întreagă pentru a mă vindeca pe mine. Oare vindecarea înseamnă fericire? Am să învăț fericirea pe de rost, să știi... Am să învăț într-o zi totul despre nimic și voi fi regină peste toți și toate. Iar asta se va întâmpla, desigur, doar în capul meu și într-o zi de marți.

Cea mai lungă rugăminte

Cei mai trişti oameni sunt aceia care se uită acum la mine. Le citesc chestia asta şi nu îmi vine să cred că toţi se gândesc că eu chiar am învăţat cum să iubesc - pur şi simplu am o memorie bună.
Eşti atât de departe acum; mamele noastre stau la poveşti despre bac şi despre cum era pe vremea lor…Stii, ele şi-ar da toate bijuteriile pentru o noapte şmecheră, dar eu mi-aş da ficatul şi o parte din inimă ca să înţelegi tu cum mă simt când te văd.

Uite-mă, din nou, în cea mai scurtă versiune; îmi fac loc în tine ca într-un capitol frumos din jurnalul fericirii. Mai avem atâtea de făcut, dar strânge-mă în braţe şi priveşte-mă lung -sunt ... la fel ca cea mai galbenă frunză de toamnă. Am cele mai nesănătoase obiceiuri, dar totuşi nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce vorbim despre clipa de faţă când ea oricum nu va mai exista defapt şi drumul până la cel mai îndepărtat oraş al mâinii tale nu a primit încă un nume.

Caut un cuvânt. Haide, aruncă în mine cu toate cuvintele pe care le ştii despre ochii care, atunci când clipesc, parca spun "du-mă departe", despre mâinile care nu obosesc niciodată, despre inima care saltă mereu în partea dreaptă atunci când mă apropii prea tare, hai, învaţă-mă te rog cum se zice te iubesc şi caută-mi un alt nume în care să locuiesc fără să tresar la fiecare X.

A doua zi e-ntotdeauna naşpa.

Cioburi

Nu-i aşa că nimeni nu vrea un vas ciobit? Întotdeauna vasele ciobite sunt date la o parte şi aruncate să stea singure, în colţuri urâte, umede şi întunecoase. Până şi unui vas spart i se acordă mai multă atenţie, pentru că el poate să fie refăcut, dar un vas ciobit, nu.

Dar tu nu ai observat şi m-ai luat aşa, ciobită, cum eram şi m-ai dus în braţe până acasă la tine şi m-ai aşezat pe noptiera plină de praf, de lângă patul tău. Iar de acolo, puteam să-ţi ghicesc toate visele.

Ziua, te vedeam cu ea şi ştiam cât de mult o iubeai, pentru că ea era singura care ştia cum să te muşte de ureche aşa încât să te lase fără putere.. şi era singura care putea să îţi ia respiraţia cu un singur sărut. Chestia asta, însă, te speria de moarte, pentru că nimeni nu mai descoperise, până atunci, un mod atât de simplu prin care să te dezarmeze. Te temeai că din cauza ei, ai putea să ajungi şi tu un vas ciobit, iar apoi.. apoi nimeni nu o să se mai uite la tine, şi asta a fost greşeala ta cea mai mare. Pentru că, din cauza asta, ai început să o ciobeşti pe ea. Pe ea..care prin tine se întregea. Tu nu ai observat niciodată, dar un vas ciobit recunoaşte cu uşurinţă un altul. Iar ea era la fel ca mine. Ai luat-o la fel, din colţul ei, fără să îţi dai seama că era defectă, iar întâmplarea a făcut ca tu să fii chiar ciobul care îi lipsea ei. Împreună eraţi un vas ce nu se putea sparge uşor.

Ea nu ţi-a vrut răul niciodată, pentru că tu erai ciobul de care avea nevoie, iar ea te iubea aşa cum erai: nesigur pe tine, cu marginile ciobite şi mereu gata să se desprindă şi să plece în căutarea unui alt vas. Tocmai din cauza asta te-a lăsat să o ciobeşti şi mai tare. Te-a lăsat să te desprinzi, fără să mai încerce să te prindă, pentru că ştia că vei realiza că nici un alt vas nu mai are forma ciobului tău şi nu vei putea să întregeşti alt vas. Dar tu nu ai crezut-o.. şi ai aruncat-o în acelaşi colţ umed şi întunecos de unde ai luat-o, sperând că nu o să o mai vezi niciodată.

Credeai că eşti întreg, dar eu ştiam sigur că nu eşti. Acum ai ajuns la fel ca mine... ţi-am zis, un vas ciobit recunoaşte uşor un altul.
Vrei să fii ciob din nou?

Oameni grăbiţi

După ce capeţi o anume experienţă de mers cu metroul, după ce mergi în aceeaşi direcţie pe fiecare dimineaţă, începi parcă să vezi tipare. Începi să cauţi o anumită ordine în tot haosul ăla, nu neaparat o faţă cunoscută dar în orice caz, ceva care sa fie cât de cât... previzibil?
Primul lucru de observat este că oamenii... cei care nu citesc sau dorm, deobicei caută să se aşeze într-un capăt al băncii, acolo unde ai doar un loc liber lângă tine, fie la stânga fie la dreapta; dupa aia e uşa, vor să fie cât de cât separaţi de restul. Dacă te aflii într-un vagon mai vechi, observi că locurile de la marginile băncilor de 3 persoane sunt tot timpul uzate, în timp ce locul din mijloc rămâne tot timpul ca nou. Şi mai amuzant este să vezi cum un om care, să zicem, acum stă pe locul din mijloc, observă că cel care a stat lângă el (adică pe un loc din margine) a plecat, se uită în stânga şi în dreapta şi apoi, ca pe furiş, ia locul acela, uitându-se suspicios. Se vânează locurile de la margine, dragilor, aşa că aveţi grijă de al vostru.

O altă categorie de oameni mult mai des întâlnită, sunt cei care în mod conştient, aleg să intre în ultimul vagon (sau în primul). Chestia asta are un scop foarte precis. Dacă te urci în partea greşită în metrou, îţi dai seama că la destinaţie, eşti exact în capătul celălalt al staţiei. Adică, în loc să fii la ieşirea A, eşti la ieşirea B. Şi înjuri pentru că trebuie să mergi tot drumul pe jos, când acest lucru ar fi putut fi evitat. Şi mai amuzant este să îi vezi pe unii cum la fiecare staţie coboară dintr-un vagon şi intră în următorul vagon, al aceluiaşi metrou, tocmai pentru a economisi astfel timp.

Călătorii din metrouri se numără în 3 categorii:
Cei care citesc sau vorbesc cu cineva;
Cei care ascultă muzică sau visează cu ochii deschişi;
Cei care dorm.

La fiecare categorie există riscul să cobori la staţia greşită.

Viaţa este viteză pentru că oamenii sunt prea grăbiţi...atât de grăbiţi încât nici nu mai aud chitara de pe marginea peronului, atât de grabiţi încât ne pierdem printre noi, prin zgomote şi fumuri.

Odată, băiatul cu ochii verzi mi-a zâmbit, am coborât amândoi la Universitate, uitându-ne unul la altul, dar oamenii grăbiţi ne-au despărţit, ne-am pierdut printre ei, iar privirile noastre s-au rătăcit...

Life

Nu contează cât de mult încerci, nu contează cât de bune sunt intenţiile tale, nu contează cât de mult gândeşti înainte de a lua o decizie, o să faci greşeli. O să greşeşti. O să răneşti şi o să fi rănit.

Intrii în viaţă singur.. şi pleci tot singur.

În doi

Şe ştie că oamenii mereu alearga dupa ce au avut odată . Aleargă după sentimentele de cândva, după povestile de altă dată, după zâmbetele de atunci.. dar ce faci atunci când, brusc, te trezeşti într-o altă poveste? O poveste în care nu identifici nimic, nu reuşeşti să îţi dai seama ce simţi, de ce şi în ce fel... hmm, ce faci atunci?
Încerci să-ţi dai seama de unde începe totul, cum s-a întâmplat şi dacă nu cumva e o glumă proastă. Cam aşa, nu? Te trezeşti că dai mesaje, apelezi, trimiţi melodii pe care în mod normal nu le-ai trimite pentru că te-ar face să pari puţin dubios.
Mi-am dat seama (destul de curând) că sentimentele noastre nu se repetă, că atunci când totul pare mult prea frumos ca să fie adevărat, timpul fuge, lumea devine mult mai uşor de înţeles şi... ai un nou început. Oamenii îndragostiţi sunt mai frumoşi, nu ţi se pare? Sunt mai calmi, sunt calzi, zâmbesc mult fără să aibe motive. Acum câtva timp, credeam că sentimentul ăsta de linişte, înseamnă doar liniştea dinaintea furtunii, dar mi-am schimbat părerea. Vezi, părerile se schimbă, oamenii se schimbă. Poate că e doar febra momentului dar în momentul ăsta, chiar cred asta. Am reuşit să-mi las tragediile şi dramele în spate, nu mai vorbesc despre ele, nu mă mai gândesc la ele şi în general asta e de bine. Am impresia că am început să scriu un alt capitol mult mai repede decât mă aşteptam. Ştiam că o voi face, dar credeam că o să dureze destul, că am să mă lovesc de multe înainte să găsesc o linişte ca asta pe care o simt acum, dar exact atunci când nu cauţi, când nu te aştepţi la nimic mai mult decât un zâmbet şi o glumă, lucrurile se schimbă clar la 360. De grade. O altă şansă, o altă lume, o altă poveste, două mâini calde, doi oameni pierduţi în visele lor, două drumuri ce duc în acelaşi loc...