Cioburi

Nu-i aşa că nimeni nu vrea un vas ciobit? Întotdeauna vasele ciobite sunt date la o parte şi aruncate să stea singure, în colţuri urâte, umede şi întunecoase. Până şi unui vas spart i se acordă mai multă atenţie, pentru că el poate să fie refăcut, dar un vas ciobit, nu.

Dar tu nu ai observat şi m-ai luat aşa, ciobită, cum eram şi m-ai dus în braţe până acasă la tine şi m-ai aşezat pe noptiera plină de praf, de lângă patul tău. Iar de acolo, puteam să-ţi ghicesc toate visele.

Ziua, te vedeam cu ea şi ştiam cât de mult o iubeai, pentru că ea era singura care ştia cum să te muşte de ureche aşa încât să te lase fără putere.. şi era singura care putea să îţi ia respiraţia cu un singur sărut. Chestia asta, însă, te speria de moarte, pentru că nimeni nu mai descoperise, până atunci, un mod atât de simplu prin care să te dezarmeze. Te temeai că din cauza ei, ai putea să ajungi şi tu un vas ciobit, iar apoi.. apoi nimeni nu o să se mai uite la tine, şi asta a fost greşeala ta cea mai mare. Pentru că, din cauza asta, ai început să o ciobeşti pe ea. Pe ea..care prin tine se întregea. Tu nu ai observat niciodată, dar un vas ciobit recunoaşte cu uşurinţă un altul. Iar ea era la fel ca mine. Ai luat-o la fel, din colţul ei, fără să îţi dai seama că era defectă, iar întâmplarea a făcut ca tu să fii chiar ciobul care îi lipsea ei. Împreună eraţi un vas ce nu se putea sparge uşor.

Ea nu ţi-a vrut răul niciodată, pentru că tu erai ciobul de care avea nevoie, iar ea te iubea aşa cum erai: nesigur pe tine, cu marginile ciobite şi mereu gata să se desprindă şi să plece în căutarea unui alt vas. Tocmai din cauza asta te-a lăsat să o ciobeşti şi mai tare. Te-a lăsat să te desprinzi, fără să mai încerce să te prindă, pentru că ştia că vei realiza că nici un alt vas nu mai are forma ciobului tău şi nu vei putea să întregeşti alt vas. Dar tu nu ai crezut-o.. şi ai aruncat-o în acelaşi colţ umed şi întunecos de unde ai luat-o, sperând că nu o să o mai vezi niciodată.

Credeai că eşti întreg, dar eu ştiam sigur că nu eşti. Acum ai ajuns la fel ca mine... ţi-am zis, un vas ciobit recunoaşte uşor un altul.
Vrei să fii ciob din nou?

Oameni grăbiţi

După ce capeţi o anume experienţă de mers cu metroul, după ce mergi în aceeaşi direcţie pe fiecare dimineaţă, începi parcă să vezi tipare. Începi să cauţi o anumită ordine în tot haosul ăla, nu neaparat o faţă cunoscută dar în orice caz, ceva care sa fie cât de cât... previzibil?
Primul lucru de observat este că oamenii... cei care nu citesc sau dorm, deobicei caută să se aşeze într-un capăt al băncii, acolo unde ai doar un loc liber lângă tine, fie la stânga fie la dreapta; dupa aia e uşa, vor să fie cât de cât separaţi de restul. Dacă te aflii într-un vagon mai vechi, observi că locurile de la marginile băncilor de 3 persoane sunt tot timpul uzate, în timp ce locul din mijloc rămâne tot timpul ca nou. Şi mai amuzant este să vezi cum un om care, să zicem, acum stă pe locul din mijloc, observă că cel care a stat lângă el (adică pe un loc din margine) a plecat, se uită în stânga şi în dreapta şi apoi, ca pe furiş, ia locul acela, uitându-se suspicios. Se vânează locurile de la margine, dragilor, aşa că aveţi grijă de al vostru.

O altă categorie de oameni mult mai des întâlnită, sunt cei care în mod conştient, aleg să intre în ultimul vagon (sau în primul). Chestia asta are un scop foarte precis. Dacă te urci în partea greşită în metrou, îţi dai seama că la destinaţie, eşti exact în capătul celălalt al staţiei. Adică, în loc să fii la ieşirea A, eşti la ieşirea B. Şi înjuri pentru că trebuie să mergi tot drumul pe jos, când acest lucru ar fi putut fi evitat. Şi mai amuzant este să îi vezi pe unii cum la fiecare staţie coboară dintr-un vagon şi intră în următorul vagon, al aceluiaşi metrou, tocmai pentru a economisi astfel timp.

Călătorii din metrouri se numără în 3 categorii:
Cei care citesc sau vorbesc cu cineva;
Cei care ascultă muzică sau visează cu ochii deschişi;
Cei care dorm.

La fiecare categorie există riscul să cobori la staţia greşită.

Viaţa este viteză pentru că oamenii sunt prea grăbiţi...atât de grăbiţi încât nici nu mai aud chitara de pe marginea peronului, atât de grabiţi încât ne pierdem printre noi, prin zgomote şi fumuri.

Odată, băiatul cu ochii verzi mi-a zâmbit, am coborât amândoi la Universitate, uitându-ne unul la altul, dar oamenii grăbiţi ne-au despărţit, ne-am pierdut printre ei, iar privirile noastre s-au rătăcit...

Life

Nu contează cât de mult încerci, nu contează cât de bune sunt intenţiile tale, nu contează cât de mult gândeşti înainte de a lua o decizie, o să faci greşeli. O să greşeşti. O să răneşti şi o să fi rănit.

Intrii în viaţă singur.. şi pleci tot singur.

În doi

Şe ştie că oamenii mereu alearga dupa ce au avut odată . Aleargă după sentimentele de cândva, după povestile de altă dată, după zâmbetele de atunci.. dar ce faci atunci când, brusc, te trezeşti într-o altă poveste? O poveste în care nu identifici nimic, nu reuşeşti să îţi dai seama ce simţi, de ce şi în ce fel... hmm, ce faci atunci?
Încerci să-ţi dai seama de unde începe totul, cum s-a întâmplat şi dacă nu cumva e o glumă proastă. Cam aşa, nu? Te trezeşti că dai mesaje, apelezi, trimiţi melodii pe care în mod normal nu le-ai trimite pentru că te-ar face să pari puţin dubios.
Mi-am dat seama (destul de curând) că sentimentele noastre nu se repetă, că atunci când totul pare mult prea frumos ca să fie adevărat, timpul fuge, lumea devine mult mai uşor de înţeles şi... ai un nou început. Oamenii îndragostiţi sunt mai frumoşi, nu ţi se pare? Sunt mai calmi, sunt calzi, zâmbesc mult fără să aibe motive. Acum câtva timp, credeam că sentimentul ăsta de linişte, înseamnă doar liniştea dinaintea furtunii, dar mi-am schimbat părerea. Vezi, părerile se schimbă, oamenii se schimbă. Poate că e doar febra momentului dar în momentul ăsta, chiar cred asta. Am reuşit să-mi las tragediile şi dramele în spate, nu mai vorbesc despre ele, nu mă mai gândesc la ele şi în general asta e de bine. Am impresia că am început să scriu un alt capitol mult mai repede decât mă aşteptam. Ştiam că o voi face, dar credeam că o să dureze destul, că am să mă lovesc de multe înainte să găsesc o linişte ca asta pe care o simt acum, dar exact atunci când nu cauţi, când nu te aştepţi la nimic mai mult decât un zâmbet şi o glumă, lucrurile se schimbă clar la 360. De grade. O altă şansă, o altă lume, o altă poveste, două mâini calde, doi oameni pierduţi în visele lor, două drumuri ce duc în acelaşi loc...