Cea mai lungă rugăminte

Cei mai trişti oameni sunt aceia care se uită acum la mine. Le citesc chestia asta şi nu îmi vine să cred că toţi se gândesc că eu chiar am învăţat cum să iubesc - pur şi simplu am o memorie bună.
Eşti atât de departe acum; mamele noastre stau la poveşti despre bac şi despre cum era pe vremea lor…Stii, ele şi-ar da toate bijuteriile pentru o noapte şmecheră, dar eu mi-aş da ficatul şi o parte din inimă ca să înţelegi tu cum mă simt când te văd.

Uite-mă, din nou, în cea mai scurtă versiune; îmi fac loc în tine ca într-un capitol frumos din jurnalul fericirii. Mai avem atâtea de făcut, dar strânge-mă în braţe şi priveşte-mă lung -sunt ... la fel ca cea mai galbenă frunză de toamnă. Am cele mai nesănătoase obiceiuri, dar totuşi nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce vorbim despre clipa de faţă când ea oricum nu va mai exista defapt şi drumul până la cel mai îndepărtat oraş al mâinii tale nu a primit încă un nume.

Caut un cuvânt. Haide, aruncă în mine cu toate cuvintele pe care le ştii despre ochii care, atunci când clipesc, parca spun "du-mă departe", despre mâinile care nu obosesc niciodată, despre inima care saltă mereu în partea dreaptă atunci când mă apropii prea tare, hai, învaţă-mă te rog cum se zice te iubesc şi caută-mi un alt nume în care să locuiesc fără să tresar la fiecare X.

A doua zi e-ntotdeauna naşpa.

Cioburi

Nu-i aşa că nimeni nu vrea un vas ciobit? Întotdeauna vasele ciobite sunt date la o parte şi aruncate să stea singure, în colţuri urâte, umede şi întunecoase. Până şi unui vas spart i se acordă mai multă atenţie, pentru că el poate să fie refăcut, dar un vas ciobit, nu.

Dar tu nu ai observat şi m-ai luat aşa, ciobită, cum eram şi m-ai dus în braţe până acasă la tine şi m-ai aşezat pe noptiera plină de praf, de lângă patul tău. Iar de acolo, puteam să-ţi ghicesc toate visele.

Ziua, te vedeam cu ea şi ştiam cât de mult o iubeai, pentru că ea era singura care ştia cum să te muşte de ureche aşa încât să te lase fără putere.. şi era singura care putea să îţi ia respiraţia cu un singur sărut. Chestia asta, însă, te speria de moarte, pentru că nimeni nu mai descoperise, până atunci, un mod atât de simplu prin care să te dezarmeze. Te temeai că din cauza ei, ai putea să ajungi şi tu un vas ciobit, iar apoi.. apoi nimeni nu o să se mai uite la tine, şi asta a fost greşeala ta cea mai mare. Pentru că, din cauza asta, ai început să o ciobeşti pe ea. Pe ea..care prin tine se întregea. Tu nu ai observat niciodată, dar un vas ciobit recunoaşte cu uşurinţă un altul. Iar ea era la fel ca mine. Ai luat-o la fel, din colţul ei, fără să îţi dai seama că era defectă, iar întâmplarea a făcut ca tu să fii chiar ciobul care îi lipsea ei. Împreună eraţi un vas ce nu se putea sparge uşor.

Ea nu ţi-a vrut răul niciodată, pentru că tu erai ciobul de care avea nevoie, iar ea te iubea aşa cum erai: nesigur pe tine, cu marginile ciobite şi mereu gata să se desprindă şi să plece în căutarea unui alt vas. Tocmai din cauza asta te-a lăsat să o ciobeşti şi mai tare. Te-a lăsat să te desprinzi, fără să mai încerce să te prindă, pentru că ştia că vei realiza că nici un alt vas nu mai are forma ciobului tău şi nu vei putea să întregeşti alt vas. Dar tu nu ai crezut-o.. şi ai aruncat-o în acelaşi colţ umed şi întunecos de unde ai luat-o, sperând că nu o să o mai vezi niciodată.

Credeai că eşti întreg, dar eu ştiam sigur că nu eşti. Acum ai ajuns la fel ca mine... ţi-am zis, un vas ciobit recunoaşte uşor un altul.
Vrei să fii ciob din nou?

Oameni grăbiţi

După ce capeţi o anume experienţă de mers cu metroul, după ce mergi în aceeaşi direcţie pe fiecare dimineaţă, începi parcă să vezi tipare. Începi să cauţi o anumită ordine în tot haosul ăla, nu neaparat o faţă cunoscută dar în orice caz, ceva care sa fie cât de cât... previzibil?
Primul lucru de observat este că oamenii... cei care nu citesc sau dorm, deobicei caută să se aşeze într-un capăt al băncii, acolo unde ai doar un loc liber lângă tine, fie la stânga fie la dreapta; dupa aia e uşa, vor să fie cât de cât separaţi de restul. Dacă te aflii într-un vagon mai vechi, observi că locurile de la marginile băncilor de 3 persoane sunt tot timpul uzate, în timp ce locul din mijloc rămâne tot timpul ca nou. Şi mai amuzant este să vezi cum un om care, să zicem, acum stă pe locul din mijloc, observă că cel care a stat lângă el (adică pe un loc din margine) a plecat, se uită în stânga şi în dreapta şi apoi, ca pe furiş, ia locul acela, uitându-se suspicios. Se vânează locurile de la margine, dragilor, aşa că aveţi grijă de al vostru.

O altă categorie de oameni mult mai des întâlnită, sunt cei care în mod conştient, aleg să intre în ultimul vagon (sau în primul). Chestia asta are un scop foarte precis. Dacă te urci în partea greşită în metrou, îţi dai seama că la destinaţie, eşti exact în capătul celălalt al staţiei. Adică, în loc să fii la ieşirea A, eşti la ieşirea B. Şi înjuri pentru că trebuie să mergi tot drumul pe jos, când acest lucru ar fi putut fi evitat. Şi mai amuzant este să îi vezi pe unii cum la fiecare staţie coboară dintr-un vagon şi intră în următorul vagon, al aceluiaşi metrou, tocmai pentru a economisi astfel timp.

Călătorii din metrouri se numără în 3 categorii:
Cei care citesc sau vorbesc cu cineva;
Cei care ascultă muzică sau visează cu ochii deschişi;
Cei care dorm.

La fiecare categorie există riscul să cobori la staţia greşită.

Viaţa este viteză pentru că oamenii sunt prea grăbiţi...atât de grăbiţi încât nici nu mai aud chitara de pe marginea peronului, atât de grabiţi încât ne pierdem printre noi, prin zgomote şi fumuri.

Odată, băiatul cu ochii verzi mi-a zâmbit, am coborât amândoi la Universitate, uitându-ne unul la altul, dar oamenii grăbiţi ne-au despărţit, ne-am pierdut printre ei, iar privirile noastre s-au rătăcit...

Life

Nu contează cât de mult încerci, nu contează cât de bune sunt intenţiile tale, nu contează cât de mult gândeşti înainte de a lua o decizie, o să faci greşeli. O să greşeşti. O să răneşti şi o să fi rănit.

Intrii în viaţă singur.. şi pleci tot singur.

În doi

Şe ştie că oamenii mereu alearga dupa ce au avut odată . Aleargă după sentimentele de cândva, după povestile de altă dată, după zâmbetele de atunci.. dar ce faci atunci când, brusc, te trezeşti într-o altă poveste? O poveste în care nu identifici nimic, nu reuşeşti să îţi dai seama ce simţi, de ce şi în ce fel... hmm, ce faci atunci?
Încerci să-ţi dai seama de unde începe totul, cum s-a întâmplat şi dacă nu cumva e o glumă proastă. Cam aşa, nu? Te trezeşti că dai mesaje, apelezi, trimiţi melodii pe care în mod normal nu le-ai trimite pentru că te-ar face să pari puţin dubios.
Mi-am dat seama (destul de curând) că sentimentele noastre nu se repetă, că atunci când totul pare mult prea frumos ca să fie adevărat, timpul fuge, lumea devine mult mai uşor de înţeles şi... ai un nou început. Oamenii îndragostiţi sunt mai frumoşi, nu ţi se pare? Sunt mai calmi, sunt calzi, zâmbesc mult fără să aibe motive. Acum câtva timp, credeam că sentimentul ăsta de linişte, înseamnă doar liniştea dinaintea furtunii, dar mi-am schimbat părerea. Vezi, părerile se schimbă, oamenii se schimbă. Poate că e doar febra momentului dar în momentul ăsta, chiar cred asta. Am reuşit să-mi las tragediile şi dramele în spate, nu mai vorbesc despre ele, nu mă mai gândesc la ele şi în general asta e de bine. Am impresia că am început să scriu un alt capitol mult mai repede decât mă aşteptam. Ştiam că o voi face, dar credeam că o să dureze destul, că am să mă lovesc de multe înainte să găsesc o linişte ca asta pe care o simt acum, dar exact atunci când nu cauţi, când nu te aştepţi la nimic mai mult decât un zâmbet şi o glumă, lucrurile se schimbă clar la 360. De grade. O altă şansă, o altă lume, o altă poveste, două mâini calde, doi oameni pierduţi în visele lor, două drumuri ce duc în acelaşi loc...

Intersecţii

Spune-mi, te-ai gândit măcar o data că noi suntem cei care greşesc?

Te-ai gândit vreodată că am greşit intersecţia? Poate am luat-o pe o altă interseţie.. o intersecţie în care regula de aur este să .. încalci regulile.

Şi .. uite-ne. Uite-ne în intersecţia asta stupidă în care toate sufletele şi inimile accelerează la semaforul aşteptării. Unde toate locurile de parcare sunt goale, pentru că inimile se opresc pe trotuar. În intersecţia unde, la sensurile giratorii, au prioritate cei care vin din partea dreaptă, pentru că acolo cred ei că se află inima. Intersecţia unde nu există limită de viteză, aşa că poţi să iubeşti cu câţi km vrei tu pe oră, iar semnele de “STOP” înseamnă “go on”, iar semnul de “interzis” înseamnă “bine te-am găsit”. Este intersecţia în care nu există treceri de pietoni, deci toate sufletele trebuie să meargă pe vârfuri.

Suntem în intersecţia asta unde, în tot haosul şi toată aglomeraţia asta stupidă, sufletele şi inimile intră unele în altele, (re)găsindu-se. Dar noi? Dar tu şi eu? Ce facem când noi nu ne ciocnim decât de noi înşine? Şi ce facem dacă atunci când ne ciocnim de alte inimi, ne ciocnim de cele de care nu trebuie? Dacă ne ciocnim de inimi care s-au ciocnit deja de altcineva? Sunt inimi nepotrivite. Nepotrivite. Nu greşite. Nu există inimi greşite, la fel cum nu există nici inimi corecte. Există potrivire sau nepotrivire.

Acum, spune-mi tu. Ce facem? Plecăm sau.. stăm? Şi ştiu cum e să stai mereu în acelaşi loc, sub aceeaşi nori, sub acelaşi Soare. Stiu cum e să rămâi. Ştiu cum e să te uiţi la cei care pleacă, şi da, ştiu cum e să uiţi ochii lor, pentru că pleacă mult prea repede. Mult, mult, mult prea repede. Şi ştiu că şi tu ştii. Ştim amândoi ce ascunde fiecare privire care pleacă în direcţia opusă. Niciodată regret. Şi şti că braţele celor care îi vezi plecând se leagănă leneş pe lângă corp, plictisite şi sătule de îmbrăţişările tale. Şti că toţi ochii pe care îi vezi îndepărtându-se de tine, şi toate zâmbetele lor.. ascund o poveste. Da, o poveste. O poveste al cărei final nu vei fi tu.

Ştii atâtea.. dar nu şti de ce au plecat. Vrei să îţi spun eu de ce au plecat? Vrei să stii de ce mereu pleacă? Pleacă pentru că se plictisesc de apusurile noastre. Şi se duc să caute răsărituri în alte locuri. Oriunde, dar nu aici, nu lângă tine, nu lângă noi. Dar nu te simţii prost pentru că tu nu pleci. Pentru că, chiar dacă ai pleca.. tot te-ai uita în urmă. Şi.. nu ai vedea pe nimeni în urma ta. Pentru că, chiar şi atunci când plecăm.. ei au plecat deja. Singurele lucruri pe care le vei lăsa în urma ta vor fi cerul cu care te-ai obişnuit, aerul pe care l-ai respirat de mii de ori înainte şi Soarele sub care ai stat. Doar atât. Dar cer găseşti oriunde şi la fel şi Soare şi aer. Şi poate.. poate chiar mai frumoase.

Acum.. spune-mi. Ce ne facem? Ne căutăm intersecţia cu care am fost obişnuiţi, sau vrei să stăm în locul ăsta, învăţând ce înseamnă să pleci.

Hai să rămânem plecând, vrei?

Acum lasă-ţi inima să continue ignorând indicatoarele. Şi hei, sper să te ciocneşti de inima potrivită. Şi nu te îngrijora, o să ştii care este atunci când ea va căuta răsăritul lângă tine, ci nu altundeva. Atunci îi vei tine minte zâmbetul..
Acum fug şi eu.. am o inimă de .. ciocnit.

Iubim

iubim, deşi nu ne pricepem deloc la asta. iubim cu speranţe într-o mână, dar cu regrete în cealaltă. iubim de la prima oră a zilei. iubim dar nu ştim de ce. iubim în grabă. iubim azi, dar până mâine uităm. iubim când e lumină doar dacă ne ţinem ochii închişi. iubim cu sufletul în mâini şi mâinile în buzunar. iubim din buzunar. iubim pe ascuns. iubim fără cuvinte. iubim trântind uşi şi spărgând geamuri. iubim cu toate oasele. iubim construind, iar apoi dărâmând. iubim strângând în braţe. iubim ca în basme, dar şi ca în coşmaruri. iubim prin poezie şi prin muzică. iubim oameni pe care i-am întâlnit numai o data. iubim pentru ceea ce a fost. iubim si îi pivim pe ceilalţi, dar ne legăm la ochi când ne privim pe noi. iubim pentru noi. iubim fără să vedem încotro mergem. iubim fără unităţi de măsură. iubim, dar stricăm. iubim pentru că au plecat, au rămas, sau pentru că s-au întors. iubim ca să ne doară. iubim câteva zile pe oră. iubim câteva secunde pe oră. iubim cu mâinile întinse şi cu buzele întredeschise. iubim rece. iubim amintiri, momente, locuri, minciuni, oameni, cuvinte.

Străini

Mi-a venit o idee. Hai să fim străini din nou! Vrei?

Să ne vedem din nou pentru prima dată, de preferat în acelaşi loc. Hai totuşi să modificăm puţin scenariul de data asta. Şi numele, dacă ne ajută. Hai să ne zâmbim pentru prima data, dar din colţuri diferite ale camerei. Să ne întindem mâinile printre ceilalţi oameni ca să facem cunoştinţă. Iar atunci când îmi atingi mâna.. să îţi pară cunoscută pielea asta rece. Să îţi treacă prin cap că ne cunoaştem, dar că am uitat amândoi. Să mă întrebi dacă ne-am mai văzut. Să-ţi zâmbesc şi să-ţi spun că ne-am văzut, fără să ne vorbim, în fiecare zi prin ochii altor oameni. Apoi să ieşim afară, iar frunzele să cadă pe jos fără să se lovească. Să ne plimbăm. Să mergem într-un parc. Acelaşi parc de atunci. Dar de data asta să aleg eu banca. Dar să fie tot cea de atunci. Să-mi spui că ţi se pare cunoscut locul. Să mă întrebi dacă am mai fost vreodată împreună aici. Iar eu să-ţi zic că ne-am întâlnit pe fiecare zi în corpul altor oameni pe toate băncile din parcul ăsta. Să fie frig şi să fiu îmbrăcată subţire şi să tremur. Să-mi spui că ai mai trăit asta o dată. Că ai mai fost aici o data. Să te contrazic spunându-ţi că ai mai fost aici de mai multe ori. Să îmi uiţi numele la fiecare zece minute şi de fiecare dată să îţi spun unul diferit... Dar să nu ţi se pară niciunul potrivit pentru mine. Să îmi dai tu un nume nou. Pe care să nu îl mai uiţi la alte zece minute. Să ne ţinem de mână. Să mă duci până acasă de data asta. Să mă îmbrăţişezi. Dar să nu mă săruţi. Sărutul trebuie să vină abia la a patra întâlnire.

Să ne cunoaştem din nou. Sau dacă nu, hai să fim iar doi străini. Şi să rămânem aşa. Măcar aşa o să ne privim atunci când trecem unul pe lângă celălalt pe stradă. Şi, cu puţin Soare, vom ajunge chiar să ne zâmbim.

"Nu s-a terminat ca o despărţire, ci ca o apropiere. Cred"

Poezie

Prin faţa mea au zburat prea multe vise
Şi prea mulţi oameni plini de vise
Care mai de care mai măreţe
Sau poate doar mai îndrăzneţe…

În faţa mea au stat atâţia oameni,
Atâtea porţi deschise şi închise
Şi în ochii mei au luminat
Mult prea multe dorinţe.

Şi-am murit, şi am înviat
Tot de-atâtea ori
Câte vise am avut
Şi le-am pierdut,
Câţi oameni cu vise am iubit
Dar nu i-am mai întâlnit,
Câte porţi către alte lumi mi s-au închis,
Câte lumini acum s-au stins.

Impuls

Hai să facem cunoştinţă într-un sfârşit de săptămână. Să fim cei mai buni prieteni, doar pentru o zi. Eu să-ți spun de el, tu de ea, apoi să mă asiguri că amândoi ne-au iertat.
Să îmi spui ce ai mai făcut, dar mai ales ce nu ai reușit să faci încă. Să-mi prezinți viața ta, apoi să-ncepi să râzi, gândind câți alții au mai păţit-o, probabil, în același fel. (gândind că poți da oricui câteva lectii despre statornicie și onestitate în cuplu)
Ai să râzi de puțina memorie ce ți-a mai rămas, admițând că nici nu-ți mai amintești când a început totul. Sau când s-a terminat totul...
Cu memoria o dată pierdută, sau împrumutată zeului cu nume de libertate.. poți face orice! Poti desena pe pereți, poți scrie poeme despre beție trecătorilor, te poți plimba fără haine.
Apusul are puterea de a ne lua mințile. Așa că ne vom lua rămas bun, jurând ca vom locui amândoi în câte-o scoică, la mare. Poate într-o vară mă vor găsi pe mine, sau pe tine.
Le vom cânta despre votcă, și valuri, și vieți, și sorți. Ne vor cânta și ei, dar ne vor uita la prima chemare a orașului, care n-a auzit nici de scoici, nici de beții, nici de apusuri hipnotice.
Apusul are puterea de a ne lua mințile, pentru a ni le da-napoi, mai curate sau mai noi în urmatoarea dimineață.
Pentru că nimeni nu știe ce zi e sâmbătă...


Ideile noastre despre iubire pot fi împrumutate pe nimic.

Epilog

Veţi deveni, cel mai probabil, nişte prieteni ocazionali(cele mai lungi conversaţii vor fi, fără îndoială, urările de Crăciun şi de Revelion. Şi de zile de naştere, asta în caz că vă amintiţi.)
Voi, oameni care aţi avut şi aţi împărţit totul la un moment dat, împărţiţi acum şi de-acum încolo un simplu, modest salut pe stradă. Dacă nu e prea aglomerat, desigur, pentru că altfel, aţi fi nevoiţi să ţipaţi sau să alergaţi unul dupa celălalt. Iar voi aţi încetat de mult să faceţi asta.
Nu vă mai zbateţi, nu vă mai revoltaţi.
Nu vă mai plângeţi niciunul de întărziere, de speranţe, indiferenţă, negare, dezamăgire.
Nu vă mai ard obrajii.
Şi nici săruturi neaştepate nu mai are cine să primească sau să dea.
Nu vă mai dor ochiii. Pentru că numai aveţi de ce să vă întoarceţi privirea.
Nu vă mai tremură picioarele. Nici mâinile.
Nu vi se mai pune un nod în gât. Nu vă mai bate inima tare, nici de durere, nici de emoţii.
Nu mai zâmbiţi, şi nu mai plângeţi.
Nu împreună.


Sometimes it lasts in love, but sometimes it hurts instead.
Nevermind, you'll find someone like him/her.

Aşa dispar îndrăgostiţii.

School

Ce frumos e când te scoli dimineaţa şi viaţa te loveşte în faţă.

septembrie. ploaie. ciocolată caldă. liceu. ziduri. băi. profesori. ceai de lămâie. automat. ştrudel cu visine (bleah). powerpuff girls. latină. glume. cretă. geamul de la etaj. etajul trei. întuneric. frică. spaimă. hohote. zâmbet. băieţi. cămăşi. îmbrăţişare. bănci. inimioare. cămin. vestiar. câini. frig. dimineaţă. hush. kubetti. prima bancă. română. cabinet de geografie. coridoare lungi. gălăgie. pod. scările profesorilor. frunze căzute. toamna. trivale. sânge. blugi rupţi. rockeri. mere. dezamăgire. tristeţe. plâns. lacrimi. bătaie. întâlniri în timpul orelor. băi. oglinzi. femei de servici. în spate. ţigări. bere. mătură. pietre. clopoţel. gardian. soare. speranţă. fluturaşi. tricouri. ghiozdan. teneşi. brăţară. chitară. muzică. kurt cobain. gumiţe. iubire. poartă. eram. trecut. sărut. mâini. loc secret. scări. noi. voi. mâncare. frig. antreprenoriale. afaceri. bucurie. copii. verde. cer. albastru. scrum. despărţire. somn. oboseală. dor. dramă şi certuri. răsete şi lacrimi. ceartă şi împăcare. beţie. gelozie, zvonuri şi minciuni. wannabe sluts & church girls. minciuni şi dezamăgiri. emoţii. început.

7 zile.

can't wait.

Cam aşa

Am un zâmbet nou de câteva luni. Mi l-au cusut prin mai după o operaţie complicată, timp de câteva ore. Ţesuturile au fost asimilate complet, toţi muşchii feţei răspund perfect buzelor. Până şi coluţurile au fost ridicate dinadins în sus, să elimine orice posibilitate ca ele să se mai scurgă vreodată în jos, sub impulsuri lacrimale. Următoarea intervenţie va fi pe cord deschis. Au uitat să dezamorseze bomba care la fiecare ticăit îmi cutremură buza de jos.


-7 minute.

Şi ce bine ar fi dacă a-ţi folosi şi voi "remove usb safely". Dar nu, voi nici nu ştiţi de procesul ăsta. Scoateţi direct. Şi apoi când aveţi nevoie din nou să îl conectaţi la calculator, nici nu vă puneţi problema că nu o să meargă. Şi merge. Şi iar îl scoate-ţi aşa, fără să vă pese. Dar într-o zi, usb-ul nu o să mai răspundă. Şi o să-l cauţi prin My Computer, dar degeaba. Nu o să mai fie niciodată acolo. Şi o să fi nevoit să iei altul. Pentru că ai nevoie. Mereu ai nevoie să fi conectat. Dar nu o să fie la fel. Poate o să fie mai prost, poate o să fie mai ieftin. Sau poate o să fie mai bun. Dar degeaba, pentru că oricum, o să faceţi la fel cum a-ţi făcut cu primul.. şi o să se strice. Bang.
Şi da, pentru că n-ai ştiut să dai click pe ce ţi-am zis mai sus.
Aşa că data viitoare când îţi conectezi un usb la PC, asigură-te că înainte să-l scoţi, dai "remove usb SAFELY". Ok? Ok.