Dar tu nu ai observat şi m-ai luat aşa, ciobită, cum eram şi m-ai dus în braţe până acasă la tine şi m-ai aşezat pe noptiera plină de praf, de lângă patul tău. Iar de acolo, puteam să-ţi ghicesc toate visele.
Ziua, te vedeam cu ea şi ştiam cât de mult o iubeai, pentru că ea era singura care ştia cum să te muşte de ureche aşa încât să te lase fără putere.. şi era singura care putea să îţi ia respiraţia cu un singur sărut. Chestia asta, însă, te speria de moarte, pentru că nimeni nu mai descoperise, până atunci, un mod atât de simplu prin care să te dezarmeze. Te temeai că din cauza ei, ai putea să ajungi şi tu un vas ciobit, iar apoi.. apoi nimeni nu o să se mai uite la tine, şi asta a fost greşeala ta cea mai mare. Pentru că, din cauza asta, ai început să o ciobeşti pe ea. Pe ea..care prin tine se întregea. Tu nu ai observat niciodată, dar un vas ciobit recunoaşte cu uşurinţă un altul. Iar ea era la fel ca mine. Ai luat-o la fel, din colţul ei, fără să îţi dai seama că era defectă, iar întâmplarea a făcut ca tu să fii chiar ciobul care îi lipsea ei. Împreună eraţi un vas ce nu se putea sparge uşor.
Ea nu ţi-a vrut răul niciodată, pentru că tu erai ciobul de care avea nevoie, iar ea te iubea aşa cum erai: nesigur pe tine, cu marginile ciobite şi mereu gata să se desprindă şi să plece în căutarea unui alt vas. Tocmai din cauza asta te-a lăsat să o ciobeşti şi mai tare. Te-a lăsat să te desprinzi, fără să mai încerce să te prindă, pentru că ştia că vei realiza că nici un alt vas nu mai are forma ciobului tău şi nu vei putea să întregeşti alt vas. Dar tu nu ai crezut-o.. şi ai aruncat-o în acelaşi colţ umed şi întunecos de unde ai luat-o, sperând că nu o să o mai vezi niciodată.
Credeai că eşti întreg, dar eu ştiam sigur că nu eşti. Acum ai ajuns la fel ca mine... ţi-am zis, un vas ciobit recunoaşte uşor un altul.
Vrei să fii ciob din nou?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu