În doi

Şe ştie că oamenii mereu alearga dupa ce au avut odată . Aleargă după sentimentele de cândva, după povestile de altă dată, după zâmbetele de atunci.. dar ce faci atunci când, brusc, te trezeşti într-o altă poveste? O poveste în care nu identifici nimic, nu reuşeşti să îţi dai seama ce simţi, de ce şi în ce fel... hmm, ce faci atunci?
Încerci să-ţi dai seama de unde începe totul, cum s-a întâmplat şi dacă nu cumva e o glumă proastă. Cam aşa, nu? Te trezeşti că dai mesaje, apelezi, trimiţi melodii pe care în mod normal nu le-ai trimite pentru că te-ar face să pari puţin dubios.
Mi-am dat seama (destul de curând) că sentimentele noastre nu se repetă, că atunci când totul pare mult prea frumos ca să fie adevărat, timpul fuge, lumea devine mult mai uşor de înţeles şi... ai un nou început. Oamenii îndragostiţi sunt mai frumoşi, nu ţi se pare? Sunt mai calmi, sunt calzi, zâmbesc mult fără să aibe motive. Acum câtva timp, credeam că sentimentul ăsta de linişte, înseamnă doar liniştea dinaintea furtunii, dar mi-am schimbat părerea. Vezi, părerile se schimbă, oamenii se schimbă. Poate că e doar febra momentului dar în momentul ăsta, chiar cred asta. Am reuşit să-mi las tragediile şi dramele în spate, nu mai vorbesc despre ele, nu mă mai gândesc la ele şi în general asta e de bine. Am impresia că am început să scriu un alt capitol mult mai repede decât mă aşteptam. Ştiam că o voi face, dar credeam că o să dureze destul, că am să mă lovesc de multe înainte să găsesc o linişte ca asta pe care o simt acum, dar exact atunci când nu cauţi, când nu te aştepţi la nimic mai mult decât un zâmbet şi o glumă, lucrurile se schimbă clar la 360. De grade. O altă şansă, o altă lume, o altă poveste, două mâini calde, doi oameni pierduţi în visele lor, două drumuri ce duc în acelaşi loc...