Eşarfa trecutului

Ai simţit vreodată că nu vrei să dai drumul trecutului? Că oricât ţi-ai înfige unghiile în acele ceasului, ele nu se vor mişca? Sunt momentele în care încă te mai poţi păcăli cu iluzia că nu e totul sfârşit, că undeva trebuie să existe o posibilitate de a-l schimba. Şi tocmai iluzia asta că încă mai ai timp să faci ceva, că stă în putinţa ta să-l remodelezi dupa placul tău, nutreşte sentimentul ratării şi al naufragiului.

Ochii-mi sunt acoperiţi de o eşarfă neagră, murdară ce-mi aminteşte neîncetat de lucrurile pe care le-am făcut, împiedicându-mă să mă rup de trecut. Nu o pot desface, pentru că este strânsă tare, iar eu nu sunt destul de puternică încă. Eşarfa îmi întoarce încontinuu capul; mă tot pune să privesc nişte imagini care îmi sunt deja întipărite în minte. Dar de ce? Nu înţeleg.

Mă doare gâtul deja, şi îmi este teamă că nu voi mai putea privi înainte niciodată. Totuşi, nu am voie să ma opresc din mers. Şi trebuie să păşesc aşa, având capul întors si riscând să mă împiedic. Nu pot vedea care este poteca fără gropi, pentru că ochii mei privesc în direcţia opusă. Nu îmi place să îmi murdăresc bocancii şi pantalonii pur şi simplu pentru că eşarfa nu mă lasă să-mi întorc capul şi să mă uit în faţă. Nu pot vedea pe unde merg, şi rănile de la căzături mă ustură.

Ceea ce doare cel mai mult este că eu mi-am cumpărat eşarfa. Mi-am cumpărat-o într-o toamnă târzie. Pe-atunci, priveam înainte, dar mereu vedeam în ceaţă şi nu puteam distinge nimic. Am crezut că răcisem şi că de-asta îmi slăbise vederea. M-am gândit că îmi va ţine de cald la gât şi că mă voi simţi mai bine, că voi vedea clar. Nu aveam atunci de unde să ştiu că urma să mă rănească atât de mult. Mai târziu, mi-am dat seama că nu fusesem racită, doar că melancolia acelui anotimp îmi întuneca ochii, pentru că era prima toamnă fără nimeni.

Încă încerc să mă eliberez, dar ea este mai puternică decât mine. Nu este nimeni lângă mine, nimeni care să mă ajute să o dau la o parte. Nimeni nu mă ţine de mână atât de bine pentru a se asigura că nu mă voi mai împiedica sau că nu voi mai călca în bălţile de pe strada asta lungă şi anevoioasă a vieţii. Continui să merg, tremurând, aşa cum am facut-o şi până acum.


N-ai nicio vină tu când timpul zboară..