Culorile*

Vieţile noastre sunt ca nişte gheme de aţă. Al meu e verde, al tău e roşu. Am o prietenă cu ghem albastru şi o alta cu unul portocaliu. Ieri, pe stradă, se rostogoleau jucăuş un ghem alb şi unul negru. Un altul, mov, atrăgea toate privirile azi de dimineaţă în autobuz. De-asta lumea asta e aşa pestriţă!

Ne împletim zilele cu un ochi pe faţă şi două pe dos, dar fiecare are până la urmă modelul său şi andrelele sale. Unii îşi croşetează clipele cu ochiuri largi, ca să poată privi mai târziu printre ele. Alţii strâng firul, îl răsucesc şi îl înnoadă, ca nimic din trecutul lor să nu fie transparent.

De multe ori, aţele se încurcă şi degetele orbecăie în căutarea culorii potrivite. Uneori se mai şi înnoadă câte două. Vin alţii şi încearcă să le deşire şi de cele mai multe ori reuşesc. Firele rămân apoi ondulate şi se căută unul pe celălalt.

Cel mai trist e atunci când se termină aţa. Ghemele astea se sfârşesc când nici nu te aştepţi! Atunci lumea unui alt ghem rămâne desperecheată…

Alteori firul se rupe brusc, exact când modelul se ţese mai repede şi mai complicat. Şi e mare păcat că odată rupt nu mai poţi să-l înnădeşti! Şi lumea rămâne iar mai săracă cu o culoare de curcubeu…

Dar cel mai frumos e când croşetezi botoşei. Firul albastru îi face cu ochiul celui roşu şi se împletesc ştrengăreşte în modele neştiute până atunci. Un ciucure roşu, un altul albastru şi gata şi botoşelul! Culorile, prinse în îmbrăţişarea unul fir roşu şi a altuia albastru şi a altor fire nevăzute ce le leagă, râd extaziate ca botoşelul bicolor e de fapt o nouă culoare!



(* sau primul zece la română)