Intersecţii

Spune-mi, te-ai gândit măcar o data că noi suntem cei care greşesc?

Te-ai gândit vreodată că am greşit intersecţia? Poate am luat-o pe o altă interseţie.. o intersecţie în care regula de aur este să .. încalci regulile.

Şi .. uite-ne. Uite-ne în intersecţia asta stupidă în care toate sufletele şi inimile accelerează la semaforul aşteptării. Unde toate locurile de parcare sunt goale, pentru că inimile se opresc pe trotuar. În intersecţia unde, la sensurile giratorii, au prioritate cei care vin din partea dreaptă, pentru că acolo cred ei că se află inima. Intersecţia unde nu există limită de viteză, aşa că poţi să iubeşti cu câţi km vrei tu pe oră, iar semnele de “STOP” înseamnă “go on”, iar semnul de “interzis” înseamnă “bine te-am găsit”. Este intersecţia în care nu există treceri de pietoni, deci toate sufletele trebuie să meargă pe vârfuri.

Suntem în intersecţia asta unde, în tot haosul şi toată aglomeraţia asta stupidă, sufletele şi inimile intră unele în altele, (re)găsindu-se. Dar noi? Dar tu şi eu? Ce facem când noi nu ne ciocnim decât de noi înşine? Şi ce facem dacă atunci când ne ciocnim de alte inimi, ne ciocnim de cele de care nu trebuie? Dacă ne ciocnim de inimi care s-au ciocnit deja de altcineva? Sunt inimi nepotrivite. Nepotrivite. Nu greşite. Nu există inimi greşite, la fel cum nu există nici inimi corecte. Există potrivire sau nepotrivire.

Acum, spune-mi tu. Ce facem? Plecăm sau.. stăm? Şi ştiu cum e să stai mereu în acelaşi loc, sub aceeaşi nori, sub acelaşi Soare. Stiu cum e să rămâi. Ştiu cum e să te uiţi la cei care pleacă, şi da, ştiu cum e să uiţi ochii lor, pentru că pleacă mult prea repede. Mult, mult, mult prea repede. Şi ştiu că şi tu ştii. Ştim amândoi ce ascunde fiecare privire care pleacă în direcţia opusă. Niciodată regret. Şi şti că braţele celor care îi vezi plecând se leagănă leneş pe lângă corp, plictisite şi sătule de îmbrăţişările tale. Şti că toţi ochii pe care îi vezi îndepărtându-se de tine, şi toate zâmbetele lor.. ascund o poveste. Da, o poveste. O poveste al cărei final nu vei fi tu.

Ştii atâtea.. dar nu şti de ce au plecat. Vrei să îţi spun eu de ce au plecat? Vrei să stii de ce mereu pleacă? Pleacă pentru că se plictisesc de apusurile noastre. Şi se duc să caute răsărituri în alte locuri. Oriunde, dar nu aici, nu lângă tine, nu lângă noi. Dar nu te simţii prost pentru că tu nu pleci. Pentru că, chiar dacă ai pleca.. tot te-ai uita în urmă. Şi.. nu ai vedea pe nimeni în urma ta. Pentru că, chiar şi atunci când plecăm.. ei au plecat deja. Singurele lucruri pe care le vei lăsa în urma ta vor fi cerul cu care te-ai obişnuit, aerul pe care l-ai respirat de mii de ori înainte şi Soarele sub care ai stat. Doar atât. Dar cer găseşti oriunde şi la fel şi Soare şi aer. Şi poate.. poate chiar mai frumoase.

Acum.. spune-mi. Ce ne facem? Ne căutăm intersecţia cu care am fost obişnuiţi, sau vrei să stăm în locul ăsta, învăţând ce înseamnă să pleci.

Hai să rămânem plecând, vrei?

Acum lasă-ţi inima să continue ignorând indicatoarele. Şi hei, sper să te ciocneşti de inima potrivită. Şi nu te îngrijora, o să ştii care este atunci când ea va căuta răsăritul lângă tine, ci nu altundeva. Atunci îi vei tine minte zâmbetul..
Acum fug şi eu.. am o inimă de .. ciocnit.